Raspuns: Declinul apusean la moartea unui idol

Am incercat sa postez si pe hotnews, dar in barbaria aia de forum/comment threads nu cred ca se o sa apara, asa ca raspund aici autorului articolului http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-5871923-declinul-apusean-moartea-unui-idol-michael-jackson.htm :

Catre autorul articolului: sintagmele folosite arata degraba neapartenenta dvs. la specia omului care, stiti, mai sta de vorba si cu alti oameni si cunoaste limba, mai ales cea jurnalistica sau colocviala.

> Raspunsul ideal, deci antiteza

Astfel de perle sunt posibile numai intre voi, soarecii de biblioteca.

Motivul pentru care MJ a reusit sa compuna muzica inovatoare nu este deloc diferit de motivul pentru care clasicii enumerati au avut succes de secole. Cu totii erau iesiti din tipar.

Dar,.. acelasi motiv (de fapt lipsa lui) face ca dvs, autorul articolului (n-am retinut numele, scuzati scroll-ul) sa nu faceti parte din cei creativi. Pentru ca sunteti un om normal.

Si nu ati dorit decat sa scrieti ceva diferit. Aparent ati reusit.

Dar v-ati ales prost tinta. Daca veti fi vreodata ‘citat’ va fi pentru ca ati fost orb si nu ati inteles geniul unui muzician.

Numai pentru ca el nu citeste si are preferinte ciudate. Iar dumneavoastra cititi, si aveti preferinte normale.

Vlad.

S-a stins din viata un artist american si, intr-o lume neobisnuita cu verdictul implacabil al biologiei, milioane de suflete s-au lasat indoliate. Michael Jackson a decedat la 50 de ani, cu trupul intoxicat de petidina — un medicament analgezic folosit pentru cazurile extreme de durere fizica. Desi foarte slabit, depigmentat, aproape anorexic si lovit de o afectiune pulmonara, cheia suferintei „regelui pop” se ascunde in alta parte: dezordinea psihica.

Vlastarul unei familii inzestrata muzical, MJ a pornit in lume ca fiecare dintre noi: inocent si promitator. Munca si talentul l-au facut rapid popular intr-o lume avida de nou si splendoare. Debutul triumfal, angajand sute de concerte pe trei continente, a fost inghitit rapid de sirul unor patetice esecuri personale.

Dupa zeci de albume vandute in beneficiul unei averi considerabile, o duzina de operatii estetice, experimente maritale ratate, aventuri sexuale de tot soiul, MJ a sfarsit printr-o negare salbateca a propriei sale umanitati. Chiar si asa, s-au gasit milioane de „fani si admiratori” sa boceasca moartea acestui idol, de la Madonna si Paul McCartney pana la Adrian Nastase si Mihai Constantinescu. M-am intrebat, atunci, cu egala sinceritate: nu-si implora oare Occidentul, in aceste zile, propria eutanasie? Cand nostalgia adolescentei se poate fixa pe asemenea obiecte de cult mediatic, nu marcam definitiv sfarsitul unei ere?

Sa ma explic. Prin faptul ca n-a stiut niciodata ce hram poarta, Jackson defineste in mod pregnant evolutia multiculturalismului apusean. Barbat de culoare neagra, MJ si-a negat atat masculinitatea (printr-o voce efeminata strident), cat si identitatea rasiala (prin schimbarea tenului). Filozofic vorbind, aceasta inseamna ca mizam totul pe diferenta si recuzam conceptul de identitate.

Ca atatia alti cantautori, MJ a refuzat „jugul” traditiilor formatoare, definind asteptarile unei intregi generatii de tineri americani intorsi cu spatele la memorie, loialitate, stiinta, munca sau datorie. V-as intreba, pe fuga: cate carti credeti ca a citit Michael Jackson? Care literatura? Din cate limbi? Din ce secol?

Chiar si fara aceasta fixatie elitista pentru biblioteca, oricine a putut vedea ca MJ se imbraca si se dezbraca cu acelasi prost gust consacrat de vedetele din Hollywood. Kitsch debordant si insecuritate psihologica extrema. Avea insa un gest care-l facea cu totul unic. Infernul acustic il surprindea frecvent cu mana atingandu-i organele genitale: o placere perversa urmata de cativa pasi incordati intr-un ritm obositor, robotizat si halucinant. Care era reactia publicului in fata acestei falocratii dansante? Tot numai lacrimi, aplauze si isterie…

Pe aceasta tema delicata, inspirata de zeul Priapus, poetul MJ a scris si cateva versuri. Sa nu le uitam: „haide pe podea (Get on the Floor) si danseaza cu mine / imi place mai ales modul in care iti misti… stii tu ce (I Love The Way You Shake Your Thing, Especially)”.

In fata acestor marturisiri pudice, cine n-ar mai subscrie acum la evocarea domnului Ion Iliescu – republicanul socialist care, in absenta vizelor corecte din pasaportul monarhului Mihai I, l-a intretinut in 1992 pe „regele-pop” Michael? Spre deosebire de golanii Pietei Universitatii, acest american rasfatat de poporul roman „a fost un om foarte simplu, foarte deschis, nesofisticat, cu o anumita inocenta specifica copilariei.” Cu alte cuvinte: o inteligenta de sugar si un comportament psihanalitic, pe masura.

Scena ii tolera lui Jackson multe gusturi bizare. Acasa, insa, povesteau vecinii, Jackson parea mult mai relaxat. Trecut prin doua divorturi oficiale si cateva prietenii incerte cu barbati pentru toate ploile, MJ a ales in cele din urma sa aiba copii. Acestia, insa, n-au venit decat mai tarziu, fiind nascuti dintr-o alta stirpe. Pe cei doi baietei adoptati (aflati acum la 12 si 7 ani) i-a numit tandru si plin de imaginatie: „Prince Michael I” si „Prince Michael II”. I-a iubit asa cum a stiut si a putut, lasandu-le mostenire rusinea unor scandaloase dosare de presa despre un tata debil, ridicol si pre-senil.

In ultima vreme, devenise consumator avid de pornografie, invitand in palatul sau adolescenti si copii care, dupa vizite prelungite, puteau ramane peste noapte. Michael Jackson: de ce nu si un babysitter inocent? Joaca avea loc in compania televizorului cu satelit si, desigur, a cimpanzeului Bubbles. Rasfatand acest exemplar al primatelor din jungla africana, Jackson aducea nu atat un crud elogiu darwinismului, cat mai descoperea o fratietate peste milenii. Acestea i-a permis maimutei adoptate sa imparta acelasi closet cu nefericitul sau prieten si patron: MJ.

O data impacat cu stramosii, Jackson a putut incepe lupta cu timpul prezent. L-au hartuit pesemne jurnalistii, amantii si impresarii, dar ceea ce l-a doborat, peste toate, a fost nimicul, teama de vid si demonul celebritatii. Acuzatiile repetate de pedofilie s-au soldat cu lungi procese, doua achitari si milioane de dolari platite in contul avocatilor.

Intr-un accent penitential, poate, Michael Jackson a imbratisat si religia islamica. Si totusi, nimic nu l-a oprit sa arate, la o varsta perfect rezonabila, trist ca o paiata. De altfel, intr-o surprinzatoare notatie din Jurnalul de la Tescani, Andrei Plesu ii comenta astfel aparitia: „O marioneta perfecta! Ce risipa de virtuozitate ii trebuie omului pentru a arata cat de putin este!”

Daca ignoram efectele de lumina si impachetarea atenta a acestui produs comercial total, fereastra muzicii lui Jackson se deschide catre cel mai banal-ofensator hau al culturii de masa. Tematic, tot ceea ce prostie ideologica si non-sens meloman, atinge apogeul.

Sub raport biografic, MJ prelungeste traiectoria „stelelor cazatoare” din universul muzical euro-american. Elvis Aaron Presley (1935-1977) a pierit si el, timpuriu, innecat in amfetamine. Jim Morrison (1943-1971), raposat la doar 27 de ani, a pierdut batalia cu hectolitrii de alcool si gramajele consistente de heroina. Freddie Mercury, etc. – caci lista continua democratic si nu da semne ca s-ar opri. Avem si noi o vina? Pana cand si cu ce consecinte?

Raspunsul ideal, deci antiteza, ar putea sa vina numai din interiorul culturii occidentale. In lumea controlata de MTV, Atomic sau Etno-Folk, totusi, este implauzibila resurectia sensibilitatii maselor secularizate pentru adevaratele valori: de la clasici si preclasici pana la vocile unui lirism pop curat si parfumat. Niciodata nu vom vedea milioane de abonati la John Dowland, J.S. Bach sau Albinoni, la Mahler, Rachmaninov sau Puccinni, fara sa fie uitati Louis Amstrong sau John Coltrane, Johnny Raducanu ori Cesária Évora, Stela Enache ori Seldom Scene.

Partida decentei si a normalitatii a fost probabil pierduta iar Occidentul nu se va trezi din captivitatea idolatra decat printr-o presiune venita din afara. Un ochi atent vede la marginile spatiului nord-atlantic un Iran nervos, cu ambitii nucleare precise; o Rusie resentimentara si neadormita; un Magreb iconoclast, monodic si inflationar sub raport demografic, plus un Orientul mijlociu controlat in mare parte de ideologíi talibane.

Vazand preocuparile presei occidentale, stresata intre o relatare despre pantofii lui Michelle Obama si testamentul lui Michael Jackson, vecinii nostri vor continua sa preseze.  Antipatici si agresivi, ei vor sa dea desteptarea, cantand si strigand in propria lor gama si hoarda: „Invincible”!

//

Protejam ţara de rable sau..?

O istorie asemanatoare:

Acum aproximativ 5 ani dacă mă uitam ce-ar trebui să fac să-mi iau un apartament era simplu: costa câteva zeci de mii de euro (să zicem 40,000), pentru care îţi puteai face un credit cu 25% avans.

Problema e că 25% reprezenta 10,000 şi ăştia chiar trebuiau strânşi. La nivelul de atunci al veniturilor mele asta probabil insemna 10 ani, de unde am ajuns şi la concluzia că pentru a-ţi cumpăra apartament în România îţi trebuie o moştenire sau un câştig la loto. Sau să dai cuiva în cap să-i iei banii, depinde de gust. Maaare fericire pe mine atunci când au mărit procentul de îndatorare (cât ajunsese, 70%?) şi micşorat avansul la 0%!

Păi vedeţi că se poate?

Însă în nici un an însă piaţa a evoluat imediat la valul nou-venit de cumpărători: preţurile au ajuns triple şi erau chiar nesimţiţi care înzeciseră suma cerută! Evident că măsura de a micşora avansul la 0% nu mi-a permis de fapt să-mi cumpăr apartament, pentru că acum trebuia să dau mia de euro pe lună timp de 30 de ani ca să iau ceva-ceva.

Taxa auto

Se zvoneşte prin parcare că de la anul (2009) taxa auto pentru automobile second-hand se va tripla.

Bravo!

Asta a fost prima reacţie. Să nu-şi mai ia lumea maşini să se înveţe minte! Dacă nu erau creditele şi leasing-urile cu avans de 0% la maşină nici eu nu mă mai gândeam să-mi iau. Dar să nu ne luăm! Nu ne trebuie, avem trenuri, autobuze, unii au chiar si metrou, tramvai. De ce să stea 1 singur om într-o maşină de 4 metri lungime când ar putea să stea 30 într-un autobuz de 10 metri?? Şi într-un tren..

Nu e chiar aşa totuşi..

Nici eu nu vreau rable. Nici maşini multe.

Dar în 2009 preţurile la maşinile noi vor căpăta un avânt nejustificat, pentru că vor avea mai slabă concurenţă. Deja preţurile la maşini sunt aşa-şi-aşa, iar la piese / reparaţii sunt înzecite (suma preţurilor pieselor dintr-o maşină = 10x preţul maşinii). Nu vreau să ştiu ce profituri fac importatorii..

Soluţia corectă..?

Din punctul meu de vedere ar fi: taxă mare pe maşinile care poluează mai mult, sau consumă mai mult (deci tot ‘atac la mediu’) sau care sunt vechi (criteriul poate fi nr. de kilometri, nu anii. Sau pur şi simplu noxele). Aceeaşi taxă pentru maşinile noi şi cele vechi. Şi să fie a dracu’ de mare.

Pentru că dacă tot o să ajungem să dăm 20,000 euro pe un Corsa, un Punto,  sau un Peugeot 206, „chel”, măcar să se ducă 5-10,000 la stat (adică la noi), nu la firma privată care plăteşte vacanţe în Hawaii acţionarilor.

mmm?

Preţuri mari pentru toată lumea = bine!

(Un mic comentariu despre preţul pieselor de maşini: cum de este legal să vinzi un produs ‘compozit’ la o sumă, iar suma preţurilor componentelor să fie de zece ori mai mare? Ca şi la imprimantele de 300 de lei, te trezeşti că o încărcătură nouă de cerneală costă cât imprimanta!! de la acelaşi producător! Economia de piaţa, în care cererea întâlneşte oferta, face nişte defavoruri imense pentru clientul de rând..)

Să nu uit

Taxe auto mari. Pentru toti. (sau mici pentru toti).

Dar neapărat şi impozite! la fel de mari (pentru toţi). Evident, impozit pe poluare: nu ai voie în ţara asta să arzi gazul (O2) de pomană (CO)

Ai grijă să nu calci în Singularitate

„Singularity is near” este ultima mea cea mai şocantă carte pe care am citit-o. Vedeţi şi voi aici. (asta dacă n-aveţi prieteni să v-o împrumute).

De ce şocantă? Pentru că citisem „Mintea noastră cea de toate zilele” a lui Penrose (aproape) exact înainte. Şocul a fost de fapt când am auzit un coleg la masă discutând despre „cum o să ne uploadăm creierele” ca să scăpăm tineri, fără bătrâneţi şi vieţuitori, fără de morţi.

La momentul respectiv nu am putut decât să îngaim ceva de genul.. „dar computerele nu pot simula natura.. spre exemplu nu ştim să rezolvăm problema celor 3 corpuri decât prin aproximaţii şi rotunjiri, ori în creier pot să fie chestii mult mai complicate decât atât…”.

Altcineva cu simţ estetic simţitor mai dezvoltat decât mine şi colegul a zis că.. „totuşi, nu mai râmâne nimic, dacă pui pe computer – trebuie să mai fie şi altceva decât…”

Long story short: i-am zis că nu „cred”, mi-a zis că-mi dă o carte (Singularity is near) şi că o să înţeleg.
He did. I didn’t.

Voi face acum un rezumat de o frază al fiecărei cărţi: cea a lui Penrose şi cea a lui Ray Kurzweil (Singularity is near):

1.

Penrose porneşte de la ideea că ar fi deranjant să crezi că tot ce este în creier este „computabil” şi încearcă, trecând prin toată teoria de maşini Turing, Turing-completeness, teste Turing, maşini nondeterminste Turing, apoi Godel şi indecidabilitate, şi mai apoi, trecând prin mecanica cuantică şi acoperiri/cristale imposibile, să demonstreze că nu, creierul nu este algoritmic.

Nu este propriu zis o demonstraţie dar este un tur de forţă al limitelor matematicii, informaticii şi fizicii aşa cum le cunoaştem acum.

2.

Kurzweil incepe prin a explica prin prea-multe exemple ce sunt creşterile exponenţiale, trage din primul capitol concluzia că „ne vom uploada creierele” şi promite că va elabora, apoi – şoc! – trece în revistă într-o manieră gen Libertatea sau dacă vă mai amintiţi ”BLITZ magazin” ceea ce „cercetătorii americani au descoperit că…” iar la sfârşit recunoaşte că nici lui nu îi e clar dacă moare copia (la upload) sau nu, dar aşa cum a „demonstrat” în 1000 de pagini de colaj de ştiri (semi-închegat) asta se va întâmpla, pentru că ştiinţa progresează exponenţial.

Eu răsfoiesc de prin ’95 Science&Vie-ul (în ultimii ani chiar reuşesc să şi citesc) şi nu, nu am o viziune aşa „închegată” asupra colajului de ştiri din ştiinţă, dar tot mi s-a părut Libertatea-sque demersul. Şi nu, nici urmă de „demonstraţie”.

So, voi mai cititi?

hmm de ce blog? pentru ca n-ai nimic de zis?

De ce am blog? cine sunt de ma cred vizibil pe marele Internet?

Tocmai am avut o revelaţie. Dacă până acum am crezut că trebuie să scrii doar ca să fii în ajutorul oamenilor care folosesc google (google-uiesc?) ca sa gasească răspunsuri pentru un anumit subiect de care te-ai lovit şi tu… ei bine.. mi-am schimbat părerea!

Nu mai scriu de swaret vs slapt-get (un vechi post despre Slackware Linux) si nici despre cum sa te conectezi la 11KB cu Sony Ericsson T230. Pur si simplu, lucrurile de care te lovesti sunt exact lucrurile despre care stii mai putin. Asa ca nu mai scriu despre ele. ta-da. Good luck googlers, find them forums:)

O să scriu despre mine:D What? tu.. cine?
Păi.. da, am o problemă, aşa cum ar spune o mare prietenă din depărtări: condiţia omului modern. (am internet sunt modern).

“Condiţia omului modern” la mine se manifestă prin faptul că dorm până târziu, muncesc 9 ore + si deci ajung direct la cină acasă. Şi asta mă împiedică să mai petrec timp să întâlnesc oamenii cunoscuţi care poate vor doar să întrebe:

”ce mai faci?”

şi să zică şi ei: ce mai fac.
Adică prieteni. Beer and casual sex.

Ei bine, am o soluţie modernă: ”ce mai faci?” -> ”vezi şi tu pe blog”

Erm..?

Să vedem cum merge..

N-am venit ca am venit, am venit ca n-am venit!

Cam asa se intampla toate intamplatoarele discutii din intamplarile cu ghiseele statului, pe-aici prin plaiurile mioritice.

De data asta, specia – rara avis – numita programator, angajata la firme ce livreaza software de mii de euro pe an, a trebuit sa se incodeasca cu toti cei care nu au venit: pentru a-si plati casa de asigurari de sanatate;

De ce? pentru ca legea spune ca programatorul este incurajat si deci nu trebuie sa mai plateasca 6,2% asigurare de sanatate – nu din salariul lui, in orice caz. Ci din salariul minim pe economie. Si.. cine mai plateste aceeasi asigurare publica (egala cu 6,2% din salariul minim)?

Pai, cei care nu au salariu. D’oh.

Asa ca programatorul, salariat dar scutit de a mai plati “fo’ cinci sute de mii” s-a asezat la coada. Actele au inceput sa curga: copia dupa inregistrarea firmei (desi infromaţia e disponibila pe internet), declaratii pe propria raspundere in legatura cu veniturile extra-salariale (desi declarate deja, pentru impozit), carti de munca (erau ilegale acum cativa ani), diplome de facultate si adeverinte de somaj.

Toate ca sa raspunda la intrebarea: ce ati facut in ultimii 5 ani?

(Oare a fost cineva care a declarat freelancing-ul ca “venit impozabil”??!?!)

Dupa toate aceste cozi, ramai cu acelasi gust cu care ai fi daca nu ai avea salariu deloc si toata tara isi bate joc de tine pe degeaba.
Numai ca.. desi ai venit, ai venit ca si cum nu ai avea (fi?) venit deci trebuie sa fii tratat cu fundul, pe bani grei. Cu cat mai multe funduri odata, daca se poate, va rog!!

D-asta in romania nu trebuie sa-ti faca cineva chemare ca sa vii!! Este logic: daca ai veni fara sa cunosti pe cineva, care cunoaste pe cineva, te-ai întoarce de unde-ai venit

Bun venit tuturor în România (incl. nou-născuţilor de azi)!

“The right job for the right tool”

Pentru cei interesaţi, câteodată mai am şi eu o viaţă şi în viaţa asta se mai întâmplă câte ceva, din când în când.

Spre exemplu, acum tocmai îmi schimb locul de muncă. De ce? pentru că firma la care sunt nu este cea la care m-am angajat. Şi mai ales pentru că tehnologia în care lucrez nu e cea pentru care m-am angajat.

Deşi există vorba asta, să foloseşti “unealta potrivită pentru treaba potrivită”, oricine are anumite slăbiciuni inexplicabile pentru anumite “unelte”.

Spre exemplu, îmi place atât de mult să conduc maşina (nici măcar nu am un an de experienţă) încât, în timp ce fac asta, renunţ chiar şi la fumat. Iar dacă drumul până la noua slujbă va fi la fel de aglomerat pe cât a fost când m-am dus la interviu, s-ar putea ca mult mai potrivit să fie să vii cu bicicleta. Şi probabil că asta am să şi fac, la venirea primăverii. Însă în nici un caz nu aş accepta să fac drumul într-un Renault 12!

Nu acelaşi lucru este valabil pentru uneltele pe care le foloseşti opt ore pe zi la serviciu. Dacă te simţit bine într-un anumit mediu (de programare), cu un anumit limbaj sau o anumită platformă software/hardware, vei fi mult mai relaxat şi mai productiv (şi nu te vei repezi la calculator să programezi de cum ajungi acasă).

Nu uitaţi: This stuf is supposed to be fun!

“a scanner darkly” (Philip K. Dick)

“A Scanner Darkly” este o carte apărută în ultima perioadă de creaţie a lui “Phil”, se pare.
Asta pentru că scrisul este cam matur.. dar dacă te gândeşti la “Invazia Divină”, deloc departe ca dată de apariţie, îţi dai seama că nu asta contează la Philip Dick: contează personalitatea lui din perioada respectivă.

Iar cartea de faţă tratează chiar scindarea personalităţii, schizofrenia din 50% din bi(bli)ografia lui. Şi drogurile. Iar extratereştrii, roboţii, condiţia omului de geniu în SF-ul post-hipiot precum şi inversarea sensului de vedere (Eu sunt viu, voi sunteţi morţi), ei bine, toate astea sunt lăsate deoparte, ca exerciţii mintale: însă nu sunt implicate în “plot”.

O carte despre drogaţi şi schizofrenici, fără extratereştrii, fără nici un fel de violenţă, este ca un ziar. Un ziar pe care-l citeşti la bibliotecă, toate numerele dintr-un an, pui cap la cap informaţii, dar.. dar povestea nu se termină.

Cel puţin pentru Phil, care este un supravieţuitor: a scris, a notat tot ce s-a-ntâmplat, cu alură de “se va întâmpla”, totul semăna cu “O zi perfectă“, numai că, spre dezamăgirea cititorului.. totul e cât se poate de real.
Pe cât de real este visul oricarui drogat ca are o misiune sub acoperire!
Dar chiar poate deveni şi nostim, în sensul “Insulei din ziua de ieri“

Exceptând metaforele, desigur!

Voi mai citiţi?